„Narcisistă?… Un pic. Și, în fond, de ce nu?!
Plină de sine?… Nu e genul meu, dar acum parcă mă cam regăsesc…”
„Femeie” e prea mult spus. Dar, ca să mă definesc mai bine, sunt extrem de schimbătoare. Sunt expansivă — acum plâng și-mi pare rău, iar în clipa următoare mă răzbun (că doar e dulce răzbunarea!).
În fond, noi toate fetele suntem așa… nedefinite.
Dacă cineva ar încerca să ne definească, ei bine, nici două vieți nu i-ar ajunge să ducă studiul la bun sfârșit.
Ciudate și posesive prin etichetă, eu mă deosebesc din duzina de fabricații.
În ultima vreme, am încercat să nu mai fiu eu.
Să mă transform după calapodul „fetei de societate”:
„Dacă ‘pisy’ nu are mașinuța seria-nu-știu-care, nici să nu aibă tupeul să se uite la mine!”
„Dacă nu e de nasul meu ($), nici nu vorbesc cu el!”
Serios? Gândire de plastic.
La ce folos toate astea? Am uitat să trăim. Suntem atât de superficiali, încât nu ne mai vedem nici pe noi înșine.
Și acum, întrebarea mea — poate puțin retorică:
„Are alt gust sexul într-un BMW?”
Tot schimb pe schimb se face.
Și, culmea, băieții știu exact despre ce vorbesc.
Prefer să sufăr de mine, să rămân așa cum mă știe lumea:
leneșă, ciufulită, morocănoasă, mofturoasă…
Voi spune că n-am timp să vorbesc când cineva mă va suna să-mi spună că minunile există.
Voi răspunde cu un mesaj în două silabe la SMS-urile de dor.
Dar voi fi singura fată care știe ce vrea —
și, mai ales, că nu am ajuns una din multele „duzine de București”.
Sătulă de plastic, de voi, de fals și de noroi.
Fac un apel și instig la dulcele stil clasic.
Și încă ceva:
De la Audrey Hepburn până la mine, au mai fost femei —
și încă mai sunt.
Pentru că, indiferent de toate,
eu încă sunt un om cu suflet mare, pueril și marinimos.
