Dacă tot sunt în febra pregătirilor pentru Bac, azi am stat și am studiat — poate unul dintre puținii poeți care chiar îmi plac — Tudor Arghezi.
„Testament”, un text atât de simplu… și totuși, atât de profund. Un lucru aparent mic, dar cu o greutate uriașă pentru cei din jur.
Vreau să vă spun că nu las nimic tangibil în urmă.
Intangibilitatea… da, sună mai palpitant.
Sufletul meu, rece uneori, plin de vanități și idealuri, vreau să lase urme — adânci — în existența voastră.
Imaterialitatea este acel ceva după care majoritatea tânjesc, tocmai pentru că nu o pot atinge, simți sau vedea.
Dorul este cuvântul-cheie.
Vreau să le fie dor.
Nu vreau să par copleșită de gânduri ciudate, dar simt, pas cu pas, cum se încheie și acest ciclu al vieții.
O să cresc.
O să mă nasc din propria mea cenușă, precum pasărea Phoenix.
O să-mi fie dor — și doar mie — pentru că eu, încă, nu vreau să mă despart de sufletul meu pueril, plin de vise și jocuri.
Vă las moștenire… doar un singur gând. Un singur sentiment:
acela că am încercat să vă instig la visare, în dulcele meu stil clasic.
Să priviți viața cu simplitate.
Să lăsați deoparte curentul în care v-ați aruncat.
Să uitați, măcar pentru o clipă, de lumea rigidă în care trăim.
La mai multe gânduri… cu bine.
