Romeo, Romeo, ... unde esti tu Romeo

Shakespeare nu este un scriitor care să-mi stârnească prea mult interes — recunosc sincer că nu am citit nicio operă de-a lui. Și totuși… pentru o noapte, am fost Julieta.

Trei cuvinte: CocoLoco, Party, Prieteni dragi… ok, au fost patru!

Ideea e că, anul acesta, de Sfântul Valentin (da, cel adoptat de la americani), am trăit o noapte care nu poate fi explicată în cuvinte.

Dar o să încerc. Sau mai bine zis… o să te fac pe tine, cititorule, să încerci să înțelegi: „De ce?”, „Cum?”, „În ce fel?”

Deja pare plictisitor? Stai să vezi ce urmează…

A fost o noapte frumoasă pentru că i-am avut aproape pe cei pe care îi iubesc și pe aceia care țin la mine. A fost prima noapte în care chiar am vrut să ies și, spre surprinderea mea, nu am avut niciun regret (așa cum, de obicei, se întâmplă).

Și, bonus: a fost și un concurs de coregrafie și dans între tineri talentați. De la începutul săptămânii aveam un chef nebun de dans — voiam să merg undeva cu mitza și mitzoiul meu și să mă dezlănțui. Cine ar fi crezut că dorința avea să devină realitate? Eu, una… nici în ruptul capului!

Show-ul a fost senzațional, oferit de niște puști de maximum 17 ani (da, mai mici ca mine). Atmosfera? De neuitat!

Tematica: să-ți găsești perechea fictivă.

Eu am fost Julieta. Până să-l găsesc pe Romeo… nu a durat prea mult — m-a găsit el pe mine. Așteptările? Să zicem că au fost relativ dezamăgitoare. Dar pentru că puștiul era AS la breakdance, lucrurile s-au compensat.

A fost frumos să fiu, chiar și pentru o noapte, Julieta.

Chiar dacă adevăratul Romeo încă se lasă așteptat…

Cine știe? Poate viitorul îmi rezervă multe surprize.

P.S. Romeo, te aștept la anul! Fii pregătit să urci pe ringul de dans… iar eu te voi privi de sus, de la balcon.

„Teatru, muzică, dans și un strop de iubire”

— Asta a fost rețeta unei nopți de neuitat.

Te urăsc!!!”… (și nici eu nu cred asta cu adevărat

De multe ori, sunt lucruri care ne rănesc… iar și iar… și, cu toate astea, nu ne despărțim de ele. Un viciu poate fi și fizic, cum ar fi dependența de cineva – numai de acel cineva. Poate fi și moral, ca o dependență de un obicei care te face să aparții unui grup, cum e fumatul. Și, sentimental… acel ceva care odinioară era totul.

A fost în viața mea de atâtea ori, încât nici nu mai știu numărul exact. M-a rănit tot de atâtea ori atunci când pleca. Mă revoltam, țipam, urlam, plângeam, zâmbeam fals, cu speranța că data viitoare o să fie mai bine. Și, cu toate astea, dacă acum ar mai vrea – fie și pentru o ultimă oară – să revină în viața mea, cu durere în suflet recunosc că nu cred că l-aș putea refuza.

Lucrurile care creează dependență acum, cândva au adus o mare bucurie în viața mea. Și, deși încă mă simt copil printre oameni rigizi, care nu mai au timp să se bucure de clipele ce le-au mai rămas, aș mai vrea încă o dată să țip, să plâng… și multe altele… doar pentru acel extaz de moment, acea împlinire de sine.

Când simți că nu mai poți, simți cel mai intens lipsa lucrului pe care îl iubești. Iubirile adevărate nu sunt făcute pentru mine, așa cum nici norocul nu pare să fie.

Atunci când îți spun că te urăsc, de fapt te iubesc. Când îți zic că nu te mai vreau în viața mea, atunci am cea mai mare nevoie de tine. Când mă bucur de toate lucrurile rele prin care treci, atunci ard de nerăbdare să-mi spui că ai nevoie de mine.

„Te urăsc!!!” … (și nici eu nu cred asta cu adevărat)”

Viață cu gust de praf și glorie

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună de tot… Ar fi cazul să recunoaștem că nu mai suntem poporul care am fost odinioară. Am ajuns să fim precum hienele între ele, bătându-se pentru un job mai bun, pentru un om luat ca pe un lucru, pentru orice. Nu putem sau nu vrem să vedem cum am ajuns.

Pentru a plagia puțin lucrurile — însă cu scopul de a-mi întări spusele — melodia lui Bitză, „10 Degete”, este plină de mesaje reale, deși pentru unii dureroase. „Pentru că ați ajuns târfe pe față”… un pic cam agresiv, dar incredibil de real. În viață, cine se scuză, se acuză. Nici nu mai poți să fredonezi două-trei versuri, că deja cei vizați se simt jigniți.

Viața e mai dulce după ce treci din neființă în ființă. Greutățile cotidiene te doboară, dacă nu ești tare. La o vârstă destul de fragedă (din punctul meu de vedere), m-am confruntat cu cea mai rea latură a vieții: prietenia falsă. Tocmai când credeam că, de aici înainte, o să mergem toți pe aceeași linie, vom trece împreună peste toate, că totul va fi mai bine dacă vom fi noi trei „mitze” pentru totdeauna… Nu a fost să fie. Așa a fost soarta. Pentru un nou venit, într-o vară, s-a ales praful de o prietenie de ani buni — și nu ne cunoșteam de azi, de ieri, ci de 12 ani.

Dacă pentru mine ieșirile în spatele blocului, jocul ăla prostesc „pătrățica” și prăjolirea unor lăcuste spurcate erau deliciul nostru de copii puerili, toate acestea au însemnat legământul și începutul unei frumoase prietenii. Nu a fost aceeași percepție și din partea lor.

Cu toate astea, încă supraviețuiesc — și chiar mai bine ca înainte. Doar cu ceea ce iubesc, cu ceea ce mă face să râd, cu cineva care, într-adevăr, se gândește că mai exist și eu.