Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună de tot… Ar fi cazul să recunoaștem că nu mai suntem poporul care am fost odinioară. Am ajuns să fim precum hienele între ele, bătându-se pentru un job mai bun, pentru un om luat ca pe un lucru, pentru orice. Nu putem sau nu vrem să vedem cum am ajuns.
Pentru a plagia puțin lucrurile — însă cu scopul de a-mi întări spusele — melodia lui Bitză, „10 Degete”, este plină de mesaje reale, deși pentru unii dureroase. „Pentru că ați ajuns târfe pe față”… un pic cam agresiv, dar incredibil de real. În viață, cine se scuză, se acuză. Nici nu mai poți să fredonezi două-trei versuri, că deja cei vizați se simt jigniți.
Viața e mai dulce după ce treci din neființă în ființă. Greutățile cotidiene te doboară, dacă nu ești tare. La o vârstă destul de fragedă (din punctul meu de vedere), m-am confruntat cu cea mai rea latură a vieții: prietenia falsă. Tocmai când credeam că, de aici înainte, o să mergem toți pe aceeași linie, vom trece împreună peste toate, că totul va fi mai bine dacă vom fi noi trei „mitze” pentru totdeauna… Nu a fost să fie. Așa a fost soarta. Pentru un nou venit, într-o vară, s-a ales praful de o prietenie de ani buni — și nu ne cunoșteam de azi, de ieri, ci de 12 ani.
Dacă pentru mine ieșirile în spatele blocului, jocul ăla prostesc „pătrățica” și prăjolirea unor lăcuste spurcate erau deliciul nostru de copii puerili, toate acestea au însemnat legământul și începutul unei frumoase prietenii. Nu a fost aceeași percepție și din partea lor.
Cu toate astea, încă supraviețuiesc — și chiar mai bine ca înainte. Doar cu ceea ce iubesc, cu ceea ce mă face să râd, cu cineva care, într-adevăr, se gândește că mai exist și eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu